Conferenţiar universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Thea Ionescu este specializată în psihologia dezvoltării și, de-a lungul carierei sale, a căutat neîncetat răspuns la o întrebare care schimbă vieți: Cum învățăm? Studiile realizate la nivel internațional au arătat, în ultimele decenii, că învățăm cel mai bine din ceea ce trăim și experimentăm concret, nu din fraze dictate sau scrise pe o tablă. „Pentru ca un creier să poată abstractiza are nevoie de multe exemple clare, iar clare înseamnă concrete. Și, dacă și fac lucrul respectiv, pentru creier e cel mai ușor, e modalitatea naturală de a învăța”, spune Thea Ionescu, cercetător în cadrul Laboratorului de Psihologia Dezvoltării, unde coordonează grupul Flexibilitate şi Cogniţie Ancorată.
A remarcat, mai ales în ultimii ani, accentul pus, încă de la începutul parcursului școlar, pe un fel abstract de a preda, care nu stimulează învățarea. „Dacă abstractizăm conținutul și mergem doar pe dictare, îi e foarte greu creierului să înțeleagă despre ce e vorba și consumă resurse cu a înțelege la ce se referă numerele alea, la ce se referă propoziția asta, la ce se referă anii ăștia de domnie”, subliniază cercetătoarea.
Mai mult decât atât, explică ea, nu doar creierul, ci și întregul corp este implicat în învățare. „În orice moment, orice procesare cognitivă pe care o fac depinde de rețelele mele senzorio-motorii care au învățat prima oară conceptele. De exemplu, dacă mă gândesc la un câine, acum se activează și aria vizuală unde am eu imaginile cu un câine. Noi nu ne mai dăm seama de asta și de aceea ni se pare că suntem extrem de abstracți. Dar creierul nostru simulează ce a făcut inițial și atunci e legat de sistemele senzoriale și motorii”, explică Thea Ionescu.
Felul în care arată sala de clasă, felul în care se simte copilul la ore, relația pe care o are cu profesorul și cu colegii de clasă, toate au impact asupra învățării. „Mie poate să-mi placă matematica, dar nu-mi place atmosfera din clasă și mi se pare că nu sunt bun la matematică pentru că eu nu dau tot la matematică. Deci cogniția nu se separă, ci depinde de contextul fizic. De aceea e important dacă sala de clasă e mare, luminoasă, primitoare sau e așa, acolo, cu niște bănci de când era bunica. Cam așa e și atitudinea. Gândiți-vă că într-o sală de clasă de pe vremea bunicii intri ca într-un muzeu în care nu-ți vine să stai.”
Citiți interviul pe larg.
Sunt copii care merg zi de zi la școală, scriu caiete întregi, dar nu ajung să învețe cu adevărat. Ce lipsește școlii românești?
Vorbeam cu niște părinți că inclusiv la deschiderea de an școlar, mi se pare că am rămas într-o inerție pe care eu n-o înțeleg. Nu înțeleg de ce ne adunăm acolo, în careu, cu toții, mai ales că nu s-a schimbat discursul. Ar trebui un discurs atractiv pentru copii, un discurs prin care să le arăți că școala e a doua casă. Discursul este: Dragi copii, bine ați venit să învățați. Dragi părinți, sunteți responsabili. Dragi colegi, spor la treabă, puteți să vă luați manualele. Nu știu de ce școala n-a schimbat un pic atitudinea și nu spune: Suntem o comunitate de învățare.
Eu încă n-am fost la o deschidere de an școlar care să înceapă cu: suntem o comunitate de învățare. Ne bucurăm că au venit copiii să învețe, dar și noi învățăm cu voi. Și uite ce interesant e să descoperim împreună. Și gata, măcar jumătate din copii aud altceva și zic: Poate e ceva interesant la școala asta… Plus că, dacă pui săli pe măsură și toalete pe măsură și materiale pe măsură. Care nu întotdeauna înseamnă digitalizare. Începem să ne și ascundem după digitalizare. Avem o tablă frumoasă, interactivă și ne bucurăm că o avem. Dar e nevoie de timp pentru profesori ca să-și pregătească materiale, ca să adune materiale inclusiv în format digital, că nu e așa șimplu. Uneori înseamnă 5 ore de pregătire pentru oră.
Am eu, ca profesor, timpul, am suportul? Am sau de fapt n-am suport financiar și sunt nevoit să dau de la mine? Muncesc cu drag? Uite, încep cu o nouă clasă de a VI-a fizica. Oare ce să schimb ca să fie mai atrăgătoare orele? Îmi trebuie timp doar ca să mă gândesc la asta. Or, eu nu cred că profesorii au cadrul acesta relaxat, în care să se gândească cum să-și facă elevii mai pasionați de materie.
Câteodată se predă mai abstract astăzi decât în trecut
V-aș ruga să vorbim puțin despre cum învățăm. Se merge încă de multe ori pe un stil foarte abstract, formal, de de predare, în care se presupune că elevii trebuie să înțeleagă dintr-o formulă scrisă pe tablă, de pe un desen. Cât de mult poți înțelege din această manieră de predare?
În primul rând, eu nu sunt de acord cu faptul că încă se preda abstract, ci câteodată se predă mai abstract astăzi decât în trecut. Eu sunt absolventă de liceu pedagogic și am făcut practică la copiii de grădiniță, acum 30 de ani, când făceam salată de fructe la lecția despre fructe. Deci nu le arăta nimeni doar o imagine. Ce mă uimește pe mine e că s-a cam pierdut acel stil, era bine să se mențină acel stil.
De exemplu, acum sunt educatoare care le citesc doar din carte copiilor povestea, nici măcar imaginea nu le-o mai arată. Și apoi sunt supărate: copiii nu sunt atenți. E normal, când am 4 ani, când ea citește dintr-o carte și nu să pot să mă uit în carte cum fac cu mama sau cu tata, nu pot să răsfoiesc. Ar trebui să aibă măcar planșe, dacă nu face joc de rol cu păpușele pe mâini. S-a ajuns la o abstractizare prea rapidă.
În ultimii ani am simțit o presiune ca totul să devină abstract, totul să se facă repede, pentru că atunci probabil copiii vor avea succes la școală. Câteodată mă gândesc că poate asta se întâmplă și din cauza studiilor noastre de la psihologie care, de exemplu, arată că da, dacă ai vocabular bogat, te descurci mai bine la școală și în viață. Și atunci, gata, hai să facem vocabular. Da, studiile n-au zis că vocabularul trebuie făcut prin dictare, ele doar au constatat că e bine să ai vocabular bogat. Nu vreau să critic pe nimeni, dar undeva s-a pierdut ideea aceasta că prima dată lucrurile trebuie făcute concret. În plus, ultimele decenii arată că la orice vârstă e bine să faci mai întâi lucrurile concret… Nu numai cum știam mai demult că la început senzorio-motor, apoi concret, apoi abstract. Iar apoi, dacă am gândirea abstractă poți numai abstract cu mine. Nu, nu.
De fapt, pentru ca un creier să poată abstractiza are nevoie de multe exemple clare, iar clare înseamnă concrete. Și, dacă și fac lucrul respectiv, pentru creier e cel mai ușor, e modalitatea naturală de a învăța. Unii spun că ne întoarcem înapoi la learning by doing sau învățarea prin ucenicie. Adevărat, dar nu se referă numai la ce poate fi făcut efectiv ca acțiune – de exemplu bat cuie. Se referă și la rezolvarea de probleme, la un model de strategie pe care o exersezi și se abstractizează.
Pe măsură ce înaintezi într-un domeniu și devii specialist, faci mai multe lucruri concrete nu mai puține
Dar asta nu înseamnă că, dacă am înțeles fizica de a XII-a, fizica poate fi făcută numai pe tablă. La facultate, de fapt, faci experimente multe și este tot timpul learning by doing. Știu un elev foarte pasionat de fizică. A fost într-un internship la CERN și acolo a văzut concret, a văzut acceleratorul de particule, a văzut ce fac fizicienii și a zis că e foarte frumos și interesant. Deci, până la urmă, tu pe măsură ce înaintezi într-un domeniu și devii specialist, faci mai multe lucruri concrete nu mai puține.
Dumneavoastră sunteți specializată în cogniția ancorată. La ce se referă acest concept?
Ultimele decenii spun că întotdeauna cogniția noastră e ancorată. De fapt, asta e o traducere, nu neapărat cea mai bună, a embodied cognition sau grounded cognition. În engleză sunt mai multe variante, dar sub acestea două s-a cuprins mai nou ideea că în orice moment, orice procesare cognitivă pe care o fac depinde de rețelele mele senzorio-motorii care au învățat prima oară conceptele. De exemplu, dacă mă gândesc la un câine, acum se activează și aria vizuală unde am eu imaginile cu un câine. Noi nu ne mai dăm seama de asta și de aceea ni se pare că suntem extrem de abstracți. Dar creierul nostru simulează ce a făcut inițial și atunci e legat de sistemele senzoriale și motorii. De exemplu, dacă mă gândesc la a scrie, acum s-au activat în mintea mea arii motorii pentru scris fără ca eu să scriu.
După aceea, ancorarea este în stări emoționale. Eu de fapt nu-mi amintesc conștient starea mea de la ora de română în clasa a IX-a, dar îmi amintesc că-mi plăcea. Iar creierul meu, din nou, dacă am zis aceste cuvinte, e înapoi în timp și spune: vai, ce fain era. Tocmai pentru că creierul în momentul învățării gramaticii, encoda starea corpului. Îmi place o interacțiune sau nu-mi place o interacțiune, îmi place sau nu profesorul și atunci îmi place materia sau nu-mi place materia.
Mie poate să-mi placă matematica, dar nu-mi place atmosfera din clasă și mi se pare că nu sunt bun la matematică pentru că eu nu dau tot la matematică
După aceea, e ancorarea în relațiile sociale. Din felul în care mă înțeleg cu colegii, pot să vreau să mă duc la școală sau nu.
Mie poate să-mi placă matematica, dar nu-mi place atmosfera din clasă și mi se pare că nu sunt bun la matematică pentru că eu nu dau tot la matematică. Deci cogniția nu se separă, ci depinde de contextul fizic. De aceea e important dacă sala de clasă e mare, luminoasă, primitoare sau e așa acolo, cu niște bănci de când era bunica. Cam așa e și atitudinea. Gândiți-vă că într-o sală de clasă de pe vremea bunicii intri ca într-un muzeu în care nu-ți vine să stai. Sau intri într-o sală de clasă renovată, curată… Și atunci felul în care eu voi învăța e legat și de acest element. Eu când zic apoi că elevul a învățat sau n-a învățat, are performanța aceasta la matematică și aceasta la memorie, acest lucru nu exprimă doar noțiunile legate de matematică, ci exprimă toate aceste ancorări, apropo de grounded cognition.
Și atunci nu se mai poate face o separare la nicio vârstă, iar asta înseamnă, spun unii autori, că ar trebui să învățăm ancorat. Ar trebui să găsim contextul în care înțelegem cel mai bine situația, prin care explicăm cel mai bine copilului acțiunea pe care s-o facă. De exemplu, zilele trecute fiul meu își făcea o temă la matematică și problema era în sfârșit foarte frumos formulată, cu un cont bancar în care nu știu cine avea nu știu câți bani. Și mă întreabă fiul meu: Dar de ce mă interesează pe mine contul domnului ăstuia? Eu nu am cont.
I-am spus: voi trebuie să înțelegeți la ce vă va folosi matematica. Eu trebuie să înțeleg că atunci când o să am 25 de ani o să am un cont și eu va trebui să mi-l gestionez, să adun, să scad. E o situație în care ancorăm abilitatea matematică nu doar dăm niște cifre. Trebuie să-mi dai situațiile din viața reală în care eu voi folosi matematica și se poate merge frumos cu copiii la o bancă, nu mă ține nimeni. Mă duc cu ei cu un buget fix la un mall și ne facem listă. La o vizită din aceea cu clasa i-aș învăța de la mate, la relații sociale, la științe umane, la limba română. Poți să înveți foarte multe într-un context în care natural sunt ancorate toate abilitățile, pentru că de fapt, creierul nostru într-adevăr are o abilitate mare de abstractizare. Să ne întoarcem la câine. Noi când ne gândim la câine, nu mai avem imaginea unui anumit câine, ci avem un prototip. Și prototipul acela înseamnă că din toți câinii pe care i-am văzut, creierul nostru exact asta făcut, a extras niște trăsături și și-a format o imagine prototip.
Pentru a abstractiza eficient, trebuie să am acces la multe reprezentări concrete
Felul în care creierul face acest lucru nu este cunoscut încă oamenilor de știință, se caută, se investighează. Acolo va fi o cheie importantă pentru cum învățăm noi ca specie. Unii autori arată că, pentru a abstractiza eficient, trebuie să am acces la multe reprezentări concrete. Și apoi creierul meu sare la nivelul următor. Încă nu știm cum sare. Poate nici nu va trebui să știm. Va trebui să știe profesorul și psihologul și părinții că îmi trebuie 10 experiențe ca să fac lucrurile mai ușor.
Întorcându-ne la întrebarea dvs., dacă abstractizăm conținutul și mergem doar pe dictare, îi e foarte greu creierului să înțeleagă despre ce e vorba și consumă resurse cu a înțelege la ce se referă numerele alea, la ce se referă propoziția asta, la ce se referă anii ăștia de domnie. Dacă i-am ajuta să înțeleagă așa, din situații, creierul aproape automat ar face apoi saltul.
Știu învățătoare care din clasa a III-a le interzic copiilor să numere pe degete. Dar trebui să-i lași să-și folosească mâinile și degetele. Tocmai asta dovedesc studiile în mod repetat că avem ancorată cogniția în corp. Adică trebuie să mă lași să poți să-mi folosesc corpul ca să înțeleg mai bine din gesturi. Și acest lucru trebuie să se întâmple și mai târziu. E adevărat, nu sărim și dansăm și numărăm pe degete tot timpul, dar găsești ancorare socială, găsești ancorare emoțională, te legi de cunoștințele pe care le au, că și aceasta este o ancorare în experiență anterioară.
Cum să faci să găsești ancore pentru învățare și când ai de predat chestiuni mai abstracte?
Aceasta este miza – cum folosim o multitudine de metode ca să angajăm cât mai complet copilul în învățare. Că e biologie, că-i sport, că-i fizică, că-i engleză, asta ar fi menirea profesorilor. Am vorbit despre asta cu niște educatoare chiar luna trecută într-o formare, despre cum trebuie să găsim ancorările și în situațiile în care sunt dificil de găsit. Dacă vorbești despre un măr, toată lumea știe că ia un măr și gata. Dar eu de aceea sunt profesor de biologie la a VIII-a. Ca să-mi dau seama cum să ancorez în realitate lecția despre nucleu celulei, cum ar trebui să le arăt la microscop. Mă poate ajuta în asta digitalul, un filmuleț interesant, dar nu doar să îl prezint 5 minute și gata. Nu, stai să-l analizezi cu ei, pui întrebări, vedeți cu ce seamănă o anumită formă. Unii profesori fac deja asta.
M-aș baza foarte mult pe analogii, pe conexiunile între materii, că dacă învăț geografie și tu-mi pui o întrebare da, oare în zona aceea geografică de ce a putut nu știu care domnitor să câștige războiul? Mă gândesc la formele de relief și atunci devine totul interesant, nu mai tocesc doar anii de domnie.
Ce face un copil când află că mingea sare? O aruncă de sute de ori
Prin programele sale, Centrul de Evaluare și Analize Educaționale le arată profesorilor de fizică și de chimie cum să folosească la clasă învățarea prin investigație. Lecțiile pleacă de la o întrebare care stârnește curiozitatea copilului și declanșează un proces similar celui făcut de un cercetător pentru a ajunge la o descoperire științifică. Așadar, copilul nu mai primește răspunsul, pur și simplu, ci investighează pentru a găsi răspunsul, devenind astfel foarte implicat în învățare. Cum arată, din perspectiva dvs. de cercetător, această abordare?
Ceea ce descrieți e similar într-un fel cu modalitatea în care învață copiii în primii ani de viață. Ce face un copil când află că mingea sare? O aruncă de sute de ori. O aruncă pe jos și mingea sare de nenumărate ori, apoi o aruncă din nou, îi cade în cap și se sperie și spune că trebuie să o arunce mai altfel. Deci investighează situația și află din ce se întâmplă acolo va ști că minge sare, paharul se sparge. Până la urmă până nu spargi primul pahar nici nu știi cum e cu adevărat.
Sau să ne amintim de copiii care prind apa de la robinet. Ei nu înțeleg de ce apa nu se poate prinde. Nu știu dacă ați văzut, o prind ca pe orice obiect solid și apoi merg și de multe ori fac asta, că ei trebuie să înțeleagă, să fixeze cunoștința, să se minuneze. Deci de fapt acest element, aceste lucruri ar trebui folosite în continuu. Dacă ne gândim, de exemplu, la studiile cu copii supradotați, asta se întâmplă. Copiii supradotați sunt întotdeauna în situațiile care îi pasionează și mereu descoperă alte lucruri.Ce interesant sună pianul dacă fac și chestia asta! Și apoi exersezi și ce interesant sună dacă mai adaug nu știu ce! Deci întotdeauna sunt curios, sunt interesat, sunt pasionat. E foarte adevărat că un elev nu va putea fi la un moment dat pasionat de toate materiile. Poate va fi numai de 7 la o materie și de 10 la alta. Și el poate fi extrem de inteligent, poate învăța foarte bine, dar nu va da totul tot timpul. Și cred că și asta ar trebui să permitem. Oricum clasele ar trebui să fie mai mici ca efective. Că ai putea mai bine să lucrezi cu 10-15 copii decât cu 28. N-ai cum să-i prinzi pe toți.
Cum ar trebui formați profesorii ca lucrurile să se întâmple astfel?
Eu nu-i formez direct pe profesori, dar sigur am colegi care-i formează foarte bine pe profesori. O posibilă problemă e că ei nu fac atât de multă practică. Revenind la faptul că eu am făcut liceul pedagogic, eu am prins și 5 ani și am avut o zi de practică pe săptămână. Deci profesorii ar trebui să aibă de la bun început contact cu elevii, ar să fie învățați să gândească ce e o programă, cum o fac? Cum îmi gândesc lecția?
Care-i rolul planuluim dacă ți-l faci bine, planul îți dă lecția, dar asta nu înseamnă că numai te duci și dictezi.
Ce ar trebui să facă școala pentru a educa cetățeni funcționali, care să ia decizii bune pentru ei și familiile lor?
Cred că ar trebui să ne gândim foarte bine ce intră în acel nivel, ce trebuie să știe ca să fie cetățean funcțional. Eu cred că trebuie să gândească cu mintea lui oricând, când trebuie să-și cumpere ceva, când trebuie să voteze, când decide să se căsătorească sau nu.
Și atunci probabil ar trebui pornit de la cum îl echipăm pe copil ca să ajungă adultul care gândește cu mintea lui. Aici cred că nici la nivel internațional nu sunt răspunsuri. Ar trebui să ne gândim poate nu neapărat la conținuturi, cât la cum îl punem să pe copil învețe acele conținuturi și să le gândească.
Nu contează cât conținut, cât mai mult, ce atitudini cultivăm, inclusiv față de învățare. Trebuie să-i lași spațiu să greșească și să-l ajuți să corecteze greșeala.
Trebuie să vorbim nu doar despre cum predăm română, ci și despre la ce mă ajută română? La ce mă ajută fizica? Nu despre câte teorii știu, ci despre cum mă ajută ele să înțeleg lumea în care trăiesc.
Foto – Departamentul de Psihologie, UBB Cluj-Napoca/ Facebook
