Cristian Presura: „Matematica nu este un set de rețete oarbe pe care le aplici la exerciții, așa cum învață mulți elevi la școală”

By August 10, 2017Visurile lor

Cristian Presura este fizician, cercetător în domeniul senzorilor medicali la compania Philips. Împreună cu echipa sa, a inventat și introdus pe piață primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. Cristian este și autorul cărții „Fizica povestită”, apărută la Editura Humanitas, 2014, lucrare ce a fost premiata anul trecut de Academia Română. „Pilulele” sale de știință pot fi urmări la pagina de Facebook a cărții. În plus, îl puteți asculta în fiecare joi, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite” de la Radio România Cultural.

Cristian a vorbit, în cadrul campaniei „Unde ar fi fost #visele tale astăzi”, despre cum și-ar fi dorit să fie predare orele de fizică în școală: „Mi-aș fi dorit ca fiecare lecție să fie o piesă de teatru, una care să te absoarbă suficient de mult pentru ca să vrei să mai cumperi bilete. Iar atracția o fac actorii, adică profesorii”.

 

Ce materii ți-au plăcut cel mai mult în școală?

Matematica și istoria. Îmi aduc aminte de profesorul de istorie din generală. Ne adusese o piatră cioplită acum nu știu câte zeci de mii de ani. Ce impresionat am fost! Profesorul avea de gând să mă trimită la concursuri. M-a chemat la el și mi-a spus: „Văd că-ți place istoria, dar știu că și la matematică ești bun. Nu vreau să te încurc, cred că e mai bine să te duci la matematică”. A fost mai bine? Nu știu, în fond ambele sunt creatoare de vise, una în trecut, alta pe tărâmurile imaginare ale numerelor.

Cum te-au influențat profesorii în alegerile ulterioare?

Cel mai mult m-a influențat profesorul de matematică din generală. Un profesor cunoscut în orașul Rm. Vâlcea și în afara lui, pentru că punea matematica pe note. Cântecele lui Dragoș Constantinescu și ale formației sale „Profu’ de mate” le ascult și acum cu plăcere pe YouTube. El m-a învățat să privesc matematica precum un puzzle. Matematica nu este un set de rețete oarbe pe care le aplici la exerciții, așa cum învață mulți elevi la școală, ci este un set de reguli ale naturii, pe care le folosești cum vrei tu pentru ca să obții un rezultat. Orice exercițiu este mereu un joc de puzzle, un rebus, pentru că nu știi ce piese să alegi din legile date, nu știi cum să le potrivești, pentru a ajunge la rezultatul căutat. Atitudinea asta am luat-o în mine și în fizică.

Cum ai fi vrut să fie predate materiile care te-au preocupat?

Matematica nu aș fi vrut să-mi fie predată altfel, pentru că am avut profesorul care trebuie. Nici istoria. De la profesorul de istorie am auzit șoptindu-ne (în anii comunismului) despre „românii de dincolo de Prut”. Aș zice că am fost preocupat de aceste materii tocmai pentru că au fost predate bine. Întrebarea este, cum aș fi vrut să fie predate materiile la care nu am avut succes? Fizica, de exemplu, unde am rămas corigent de două ori, pentru că refuzam să reproduc manualul și provocam profesorul. Simplu spus, mi-aș fi dorit ca fiecare lecție să fie o piesă de teatru, una care să te absoarbă suficient de mult pentru ca să vrei să mai cumperi bilete. Iar atracția o fac actorii, adică profesorii. Manualul este doar un instrument ajutător, să se uite și ei dacă uită formulele sau datele istorice.

 

Cum te-au inspirat profesorii să fii mai bun, să aspiri la mai mult, cum ți-au deschis orizontul?

Am avut profesori care au încercat, dar nu reușeau. Doamna dirigintă Marioara Dobrinescu, profesoara de română, s-a certat ca tata, care era foarte mândru că din mine o să iasă un inginer. „Un inginer incult” îi spunea. Literatura nu era una dintre preocupările mele. Nu-l înţelegeam pe Nichita (ce treabă are Shakespeare cu creația lumii?) și îl încurcam pe Coșbuc cu Eminescu. „Iarna pe uliță / buciumul sună cu jale” e una dintre perlele mele, la care răspunsul dirigintei a fost promt „cu jale pentru nota pe care o vei primi!”. Eforturile ei nu au rămas însă fără urmări. Citind după ani beletristică, îmi aduceam aminte de cuvintele dirigintei. Mă rușinam. Și acum mă rușinez, nu știu dacă aș lua mai mult de șapte. Dar asta mă ambiționează să așez cuvintele bine, atunci când trebuie să le așez pe hârtie. Poate mă calific pentru un opt?

 

Dacă ar fi să schimbi ceva ACUM, ce ai schimba în educația din România?

Oau! Dacă mâine primesc un post la minister? Un salariu dublu pentru profesori (ei sunt al doilea set de părinți pentru copiii noștri) combinat cu un filtru serios la intrare. Fără examen scris. Fiecare potențial profesor trebuie urmărit de o comisie de oameni de înaltă valoare și evaluat după criterii subiective. Știe să spună o poveste? Se bucură când este în preajma elevilor? Îi iubește, îi pasă de durerile lor? Cât de puțin urmărește manualul? Și, apropo de manuale și materii, aș face o resetare de la zero. Manualul de fizică l-aș transforma într-unul de gândire critică: cum îți folosești mintea să înțelegi lumea din jur? Pe cel de literatură într-unul de căutare relevantă a sufletului adolescentului, iar pe cel de istoriei într-unul de observare a întâmplărilor istoriei, care se tot repetă. Religia as transforma-o într-un curs de mentorat personal („Ce vreau eu de la viață?”), matematica aș împărți-o pe nivele la alegere voluntară (de la aproape nimic la integrale) și aș adăuga curs de antreprenoriat.   Vorbesc însă să mă aflu în treabă. Bănuiesc că este suficient să privim la vecinii noștri (polonezi, estonieni) ca să găsim modele de succes, care pot transforma într-adevăr școala românească. Numai să se vrea.