Sistemul românesc de educație are nevoie de reforme cu sens, care să le ofere absolvenților competențele necesare pentru a gestiona provocările dintr-o lume din ce în ce mai imprevizibilă. Provocările nou apărute pun pe toate statele lumii o presiune tot mai mare de a găsi soluții pentru creșterea calității sistemelor de învățământ.
Este nevoie de reforme, însă felul în care acestea sunt concepute, comunicate și implementate trebuie tratat cu cea mai mare responsabilitate, mai ales într-o țară ca România pe care numeroasele rateuri și întârzieri au dus-o pe penultimul loc din UE la testările PISA.
O analiză McKinsey publicată recent arată că, în deceniul de dinaintea pandemiei, doar 20% dintre eforturile făcute la nivel internațional pentru îmbunătățirea sistemelor de educație și-au atins țintele. Potrivit cercetării, în ultimii 10 ani de dinaintea crizei sanitare provocate de COVID-19, performanța elevilor din majoritatea sistemelor școlare la nivel global a stagnat sau a scăzut, iar pandemia nu a făcut decât să amplifice provocările deja existente. Multe dintre soluțiile propuse la nivel internațional pentru îmbunătățirea sistemelor de învățământ nu au avut efectul scontat. Analiza McKinsey detaliază factorii care duc la eșecul reformelor în educație, dar arată și ce poate fi făcut pentru a avea succes în procesul de schimbare. În acest sens, documentul citat dă exemplul a 14 sisteme care „au învins statistica”, între care cel estonian și cel polonez, încercând să scoată în evidență bune practici care pot fi urmate și de alte țări.
Întrebările cheie: „de ce” și „cum”
Andreas Schleicher, șeful Directoratului pentru Educație și Competențe al OECD, care administrează testele PISA, scrie în prefața documentului că diferența dintre reformele care au succes și cele care nu au succes este dată de felul în care decidenții politici se raportează la două întrebări cheie: „de ce” și „cum”.
„De ce și cum sunt adesea trecute cu vederea în analiza politicilor convenționale, dar sunt extrem de importante. Lipsa progresului în educație nu poate fi explicată pur și simplu printr-o lipsă de resurse sau prin lipsa inițiativelor politice promițătoare. Multe eșecuri se rezumă la implementarea ineficientă a politicii; drumul transformării educaționale este pavat cu multe idei bune care au fost implementate prost sau în context greșit”, scrie Andreas Schleicher. Potrivit acestuia, când vine vorba despre schimbările în educație, decidenții politici se concentrează de obicei pe vârful icebergului.
„Motivul pentru care este atât de greu să miști sistemele școlare este că există o parte invizibilă, mult mai mare, sub apă. Această parte invizibilă este despre credințele, capacitățile, motivațiile și temerile părților interesate care sunt implicate în educație, inclusiv profesorii și părinții. Aici apar coliziuni neașteptate, deoarece această parte a sistemului de învățământ tinde să iasă de pe radarul politicilor publice. De fapt, majoritatea reformelor educaționale de succes încep cu un „de ce” convingător – scopul și cauza reformei. Ele inspiră sistemul de educație să acționeze prin acest „de ce” și folosesc „ce-ul” – acțiunile și procesele specifice – ca rezultat tangibil al acelui „de ce”. Inspirând educatorii și administratorii cu ideile care stau la baza efortului, reformele de succes hrănesc un sentiment al scopului sau al apartenenței care nu este legat exclusiv de stimulentele externe. Pentru cei care sunt inspirați, motivația de a acționa este profund personală și, astfel, sustenabilă dincolo de termenul scurt. Marile sisteme școlare devin grozave pentru că oamenii din ele simt că aparțin. Oamenii din toate culturile împărtășesc nevoia de bază de a aparține, care este îndeplinită atunci când oamenii împărtășesc valori și credințe. Atunci când factorii de decizie politică comunică în mod clar „de ce” reformelor educaționale, educatorii au mai multe șanse să le accepte și, prin urmare, vor face adesea eforturi suplimentare pentru a le implementa reforme chiar și atunci când întâmpină dificultăți”, explică Schleicher. El atrage atenția că proiecte care au succes în faza pilot reușesc de prea puține ori să se extindă pe scară largă. Motivul este acela că un proiect de amploare nu mai poate funcționa doar mulțumită entuziasmului unui cerc de pasionați, dispuși să facă sacrificii personale pentru a depăși obstacolele. Este nevoie de mai mult decât atât, de un leadership transformator care să creeze o cultură de creștere. „Umanitatea a reușit ca specie datorită capacității noastre de a forma culturi – oameni care se unesc în jurul valorilor și credințelor comune. Construirea unor culturi comune este, de asemenea, cel mai bun pariu pentru o reformă eficientă. Nu este surprinzător că acest raport consacră o mare parte a analizei sale construirii unei culturi a leadership-ului transformator”, scrie Schleicher.
Cea mai mare barieră în calea succesului este execuţia
De ce atât de multe eforturi pentru creșterea calității educației eșuează? Simplu spus, cea mai mare barieră în calea succesului este execuţia, punctează analiștii McKinsey. Majoritatea sistemelor școlare se luptă să transforme ideile de îmbunătățire în acțiuni,
iar schimbările bine intenționate se năruie. Pentru ca acestea să dureze, liderii trebuie să știe atât „ce” intervenții să folosească, cât și „cum” să le implementeze bine la scară largă. Sistemele școlare care stagnează tind să rămână blocate într-unul sau mai multe „moduri de eșec.” Ei pot avea ideea corectă (aceea de a implementa un nou curriculum), dar detaliile pot fi eronate (alegerea greșită a acestuia), se arată în raport. Progresele se pot diminua în fața respingerii politice, a lipsei de impuls care să le împingă în sala de clasă sau pot fi anihilate de circumstanţele în schimbare.
Cu toate acestea, eșecul nu este inevitabil. Comunitatea educațională globală poate găsi o nouă cale și poate învață de la sistemele care au reușit să învingă statistica și să genereze an de an câștiguri semnificative în învățarea elevilor, se precizează în analiză.
Din cercetarea McKinsey, care a intervievat o serie de lideri în educație, reies mai mulți factori care conduc la eșecul reformelor:
— Direcții contradictorii. Educația nu este văzută ca o prioritate, ceea ce duce la incapacitatea de a strânge donatorii sau fondurile interne necesare pentru a reuși. Obiectivele sunt prea numeroase, prea îndepărtate în viitor și prea greu de măsurat și există o lipsă de coerență între elementele individuale ale reformei.
— Discontinuitatea în conducere. Schimbarea educațională necesită mai mult timp decât permite adesea politica. Ciclurile electorale rapide și mandatele scurte ale miniștrilor educației pot duce la o diversitate de priorități, care, la rândul lor, pot deruta și dezamăgi profesorii și familiile elevilor. Acest lucru este exacerbat atunci când eforturile de reformă sunt mai curând legate de structurile politice decât profund încorporate în instituții.
— Respingerea reformei. Îmbunătățirile se pot diminua în fața respingerii din partea comunităților și a educatorilor care simt că nu au fost consultați. Este posibil ca politicile de sus în jos să nu funcționeze, de fapt odată, ce ajung la clasă.
— Coordonare insuficientă și ritmul schimbării. Se petrece prea mult timp pentru dezvoltarea strategiei și nu suficient pentru crearea unei foi de parcurs de implementare cu bugete aliniate, termene și responsabilitate.
— Capacitatea limitată de implementare. Lipsa de gestionare a programelor și a capacității analitice în cadrul guvernului subminează eforturile de reformă – marii educatori nu sunt întotdeauna mari manageri. Asistența tehnică a donatorilor ajunge să depindă prea mult de consultanții internaționali, care pleacă, mai degrabă decât de jucătorii locali.
— Zborul în orb. Liderii de la toate nivelurile operează fără date suficiente, ratând oportunități cheie de a crea transparență și de a interveni.
— Bătutul pasului pe lor. Sistemele încearcă să rezolve problemele de astăzi cu soluțiile de ieri. Liderii pot pilota idei noi, dar fără un plan pentru a măsura impactul și a le duce la scară.
Ce funcționează
Exemplul de succes al unor sisteme de educație (precum cel din Singapore, Estonia, Polonia sau Norvegia) dovedește însă că există căi de a implementa eficient reforme care vizează creșterea calității actului educațional. Analiza McKinsey sugerează că, la fiecare nivel de cheltuieli și de dezvoltare națională, sistemele de succes folosesc strategii de consolidare pentru a crea un ciclu virtuos, care să genereze câștiguri semnificative și pe termen lung în învățare în rândul elevilor. Acestea sunt:
— Ancorarea în dovezi. Bazându-se pe cercetări clare cu privire la ce îmbunătățește rezultatele, sistemele școlare de succes pornesc schimbarea de la ce se întâmplă în clasă, concentrându-se în primul rând pe profesori și pe conținutul pe care îl oferă. Ele aleg din capul locului strategii susținute de dovezi relevante și acordă prioritate învățării fundamentale, în special în sisteme cu resurse limitate. Folosesc tehnologia ca instrument de îmbunătățire a învățării, nu ca un scop în sine.
— Construirea unei coaliții durabile pentru schimbare. Sistemele școlare de succes se concentrează pe câteva priorități coerente, adunând părțile interesate în jurul lor și asigurându-se că toată lumea — de la conducerea sistemului la directori și profesori — este implicată. Investesc într-o comunicare autentică, bidirecțională cu familiile, educatorii și comunitățile pentru a concepe politici mai bune și construi o acceptare mai profundă.
— Crearea capacității de a extinde la scară largă. Sistemele școlare de succes trec rapid de la strategie la implementare, temporizând ritmul reformelor pentru a câștiga tracțiune inițială în timp ce construiesc rezistență pentru drumul lung
a impacta. Creează echipe dedicate cu structurile organizatorice şi abilitățile individuale de a duce la îndeplinire planurile în timp.
— Conducerea și adaptarea în funcție de date. Sistemele de succes măsoară riguros ceea ce contează — rezultatele învățării elevilor – și utilizează transparent date pentru a-și îmbunătăți intervențiile. Pe măsură ce derulează metode încercate și adevărate, ele creează și spațiu pentru inovare și măsoară ce inovează, ceea ce alimentează bază de dovezi a lucrurilor care funcționează.
Când contează banii
Un lucru interesant scos în evidență de analiza McKinsey este faptul că până la un anumit prag există o corelația între finanțarea sistemului de educație și rezultatele obținute. La niveluri mai scăzute de cheltuieli – între 6.000 și 8.000 de dolari per student la paritatea puterii de cumpărare – nivelurile de performanță sunt foarte corelate cu suma investită. Peste acest nivel, corelația se întrerupe, performanța țării fiind în mare măsură independentă de cheltuieli. La fiecare nivel de cheltuieli, există o variație semnificativă a performanței, unele sisteme obținând rezultate mai puternice decât ar sugera cheltuielile lor, iar altele rămânând în urmă față de colegii lor la niveluri similare de cheltuieli. România se află însă sub marja de jos a acestui prag, cu 5.956 de dolari cheltuiți anual pentru un elev, mai puțin de jumătate față de media OECD de 12.647 de dolari. Creșterea sumei investite pentru educația copiilor români este așadar absolut necesară. Însă nu și suficientă.
Pornește schimbarea din punctul în care te afli
Deși există tentația de a copia strategia unor țări extrem de performante în educația, autorii analizei îi sfătuiesc pe decidenți să fie realiști și să pornească reforma din punctul în care se află. „Liderii sistemelor școlar copiază adesea strategii din alte țări de succes. E bine să ținești sus dar să încerci să reproduci ce se întâmplă în țări precum Finlanda sau Singapore poate fi contraproductiv. (…) Sistemele școlare capabile să se îmbunătățească cel mai mult încep călătoria de unde se află. Ele iau în considerare performanțele elevilor, resursele financiare ale acestora și capacitățile oamenilor lor, în special ale profesorilor și directorilor. Acest lucru este valabil atât de-a lungul întregului sistem cât și în interiorul acestuia, având în vedere variațiile dintre școli și chiar clase.”
