Sorin Trâncă: „Aș încuraja toate măsurile care să aducă profesorul în elita nației”

By August 17, 2017Visurile lor

„Școala ca sistem ar trebui să priceapă că trebuie să fie înaintea societății, nu în urma ei”, spune Sorin Trâncă, Managing Partner Friends/TBWA. Este de părere că educația trebuie să se concentreze pe formarea de caractere și că un profesor nu trebuie să devină un birocrat, înglodat într-o programă tot mai stufoasă. „Cred că ar trebui în 2-3 ani să ajungem la ideea că un profesor bun = minimum 100 de cetățeni buni anual. Deci de la salarii mari și până la campanii de conștientizare, aș încuraja toate măsurile care să aducă profesorul în elita nației”, spune Sorin Trâncă.

 

 

Ce materii ți-au plăcut cel mai mult în școală?

Ca oricărui copil ultra-curios, nu cred că mi-au plăcut materii, ci anumiți profesori. Mai ales că am început școala cu un șoc. Eu știam să scriu, să citesc și să socotesc cu ceva timp înainte de a intra în clasa I, iar în primele zile, văzându-mă că scriu cu mâna stângă, învățătoarea (foarte strictă, de modă veche, a ieșit la pensie imediat după ce am terminat a patra) mi-a făcut un mare scandal. “Ce, te crezi mai special? Acum pui stiloul în mâna dreaptă și să nu te mai văd așa!” Scăpasem de bunici, mătuși și alte persoane “de bine”, dar de învățătoare nu am (mai) reușit. Urmarea a fost că în primele 4 clase de școală activitățile mele erau oarecum paralele cu programa. În mai toate orele citeam pe sub bancă și eram atent doar cât să nu mă prindă. Cred că ăsta a fost primul meu training de atenție distributivă și de gândire alternativă.

Mi se părea extrem de tâmpit “să fiu atent” când, absolut de fiecare dată când erai atent nu aflai nimic nou. Am scris cu două mâini până prin clasa a V-a, când obișnuința a biruit.

Revenind, cred că profesori mi-au plăcut, nu materii. De exemplu, am fost foarte bun la matematică și fizică și chimie până într-a VIII-a, când am avut parte de profesori vii. Apoi a venit liceul, unde la materiile astea aveam profesori care mai degrabă te îndemnau să chiulești, nu să studiezi. Însă “materiile” la care am fost mereu peste medie au fost limbile. Româna, franceza, engleza, chiar și ceva germană. Am dat bac-ul în engleză și franceză, deși studiasem propriu-zis engleza doar în ultimele două clase de liceu.

 


Cum te-au influențat profesorii în alegerile ulterioare?

Cred că singurele experiențe “formative” le-am avut între clasele 5-8. Acolo am avut niște profesori excelenți, printre care și o dirigintă care preda limba română și care avea un sistem foarte deștept de a ne testa cunoștințele de gramatică. Ne asculta pe toți deodată, ne lua pe rând o oră întreagă, cu întrebări de tipul “a cunoaște, persoana a doua, plural”. Și trebuia să zici repede răspunsul: dacă era corect, luai 10, dacă nu era corect, îți punea nota 2. În clasa a VII-a, de exemplu, apucasem să iau un 2 din cauza unei neatenții la elementul predicativ suplimentar, însă m-am ambiționat: pe parcursul acelui trimestru am fost super-activ și am reușit să iau încă 7 note de 10, iar cu 10 în teză, am încheiat cu media 10. Cred că tipul ăsta de experiența m-a format, nu “tocitul”, un sport național pe care nu l-am înțeles niciodată.

 

Cum ai fi vrut să fie predate materiile care te-au preocupat?

E greu de spus, fiindcă dacă aplicăm experiențele mele subiective la un sistem care are rostul să ridice valoarea “mediei” unei clase, probabil ajungem la ceva care ori e foarte revoluționar, ori foarte puțin eficient. Însă din punctul meu de vedere materiile nu ar trebui să fie materii în ciclul primar, iar școlarii nu ar trebui să fie școlari. Din ce am mai observat și de la alți oameni, foarte mult potențial educațional se pierde aici (efectiv copiii învață că școala nu e mișto, iar asta aduce ambivalență și standarde duble), unde copiii trec dintr-un sistem de învățare bazat pe joacă, într-unul bazat pe o impunere a disciplinei. Care nu e întotdeauna bine implementat.

Eu cred că în primele clase copiii ar trebui să continue să se joace, asimilând treptat soft skills și cunoștințe care să îi facă să înțeleagă lumea înconjurătoare într-un mod interesant pentru ei. În clasele primare ar trebui să înțelegi care e scopul matematicii, la ce folosește ea, sau al fizicii, sau al științelor în general, iar asta cu mult înainte de a trece la memorarea unor noțiuni care nu știi la ce îți folosesc în viață. În orice caz, cred într-o școală care să se plieze pe posibilitățile creative ale fiecăruia, într-o metodă care ar trebui să aducă omului, pe lângă noțiuni de etică foarte simple (respect pentru celălalt, respect pentru proprietate etc) și stimularea a 5-6 nevoi de bază pentru orice om: supraviețuire, dragoste, apartenență, putere, libertate, distracție.

Și cred că “materiile” ar trebui să se distingă ulterior, iar școala ca sistem ar trebui să priceapă că trebuie să fie înaintea societății, nu în urma ei. Cred că acest jet-lag inițial (copiii învață la serbările de sfârșit de an chestii ca săniuța zboară, timp în care, în viața lor privată, lucrurile de tipul ăsta sunt depășite, deja, de 2-3 ani) continuă să se acumuleze până la nivel academic, motiv pentru care în acest moment, cine termină o facultate, nu știe mai nimic (cu niște excepții, firește). Adică ce învață ei la ASE sau la Comunicare nu mai e de 10-15 ani în actualitate, ca practici de lucru ale mediului profesional în care se presupune că vor urma să activeze.

Aș vrea să văd în școală nu manuale de secolul 19 și 20, ci idei și subiecte de studiu valabile și după ce inteligența artificială ne va coordona viețile, fiindcă suntem în pre-ziua în care acest lucru se întâmplă. Cred că ar fi mai util să studiem “thinkering”, de exemplu, sau chiar “public speaking” – nu mai zic de coding – decât o istorie care studiază cu obstinație datele la care au avut loc bătălii în Evul Mediu. Nu spun că asta nu e important, însă cunosc oameni care știu în ce an a avut bătălia de la Podul Înalt, însă nu pricep deloc contextul sau cauzele sau logica vremurilor în care aceste lucruri s-au întâmplat. Cred că un asemenea învățământ, care pleacă de la premisa că google search nu există, e perdant peste 10-15 ani când, să spunem, copii care au acum deja 10 ani vor trebui să-și câștige existența din ceva.

 

Cum te-au inspirat profesorii să fii mai bun, să aspiri la mai mult, cum ți-au deschis orizontul? Ai avut profesori care ți-au stimulat încrederea în sine?

Mai degrabă nu. Cu câteva excepții, cum ar fi cea de mai sus. Dar trebuie spus că eu am prins “Revoluția” în clasa a IX-a, iar de atunci niște lucruri s-au mai schimbat.

 

Dacă ar fi să schimbi ceva ACUM, ce ai schimba în educația din România?

Primul lucru pe care l-aș schimba ar fi probabil, în niște condiții clare și care să asigure sustenabilitatea, privatizarea învățământului. Știu că multora nu le va plăcea ideea asta, însă parcă Milton Friedmann spunea că dacă un guvern s-ar ocupa de deșertul Sahara, în scurt timp ar dispărea nisipul.

Nu cred într-un stat care face educație, dovezi avem pe toate drumurile, din România și până în SUA. Cred însă că un exercițiu care să debuteze cu o liberalizare a sistemului de învățământ, în care parteneriatul public-privat să fie cheia dezvoltării, ar putea aduce rezultate mai rapid. În top 10 universități din toată lumea, nu cred că e vreuna “de stat”.

Sunt multe companii și oameni care mâine ar pune umărul la construcția unui sistem win-win, de exemplu avem multe companii în România care suferă de faptul că nu există un sistem de școli profesionale performant, timp în care ele pot oferi joburi imediat (în zona de vest a țării, șomajul e de sub 2%). Facilități fiscale pentru persoanele sau companiile care se angajează pe termen lung să investească în învățământ, fiindcă din punctul meu de vedere, în acest moment, sunt întrunite toate condițiile pentru a declara sistemul educațional – să zicem – zonă defavorizată. Aș adăuga la acest pachet imaginar de bază forme concrete prin care statutul profesorului să crească în societate.

Cred că ar trebui în 2-3 ani să ajungem la ideea că un profesor bun = minimum 100 de cetățeni buni anual. Deci de la salarii mari și până la campanii de conștientizare, aș încuraja toate măsurile care să aducă profesorul în elita nației. Fiindcă în acest moment, dacă faci imprudența să discuți despre educație cu aproape orice părinte român, vei afla că profesorul sau învățătorul e un netot, un bețiv sau o pițipoancă.

Profesorul trebuie să devină un specialist respectat, fiindcă educația e poate cea mai greu de cuantificat chestie, în termeni de valoare: nu știi dacă actul de educație e bun decât după niște ani în care copilul studiază. Sau, mai simplu spus, de-abia după 3-4-5 ani se văd rezultatele unei investiții în educație. Există acel pact transpartinic cu alocarea a 6% din PIB educației. Într-o țară ca România, asta este încă foarte puțin. Aș merge pe 10% de mâine. Cu grijă, totuși, pentru ca banii ăștia să nu se cheltuie aiurea. Am fost acum câțiva ani într-o școală, în decembrie, și era atât de cald, încât se stătea cu geamul deschis.

Ca să terminăm într-o notă pozitivă, eu cred că școala trebuie să se concentreze pe formarea de caractere. Iar profesorul bun nu trebuie să devină un birocrat, înglodat într-o programă tot mai stufoasă, ci un specialist în formarea de caractere. Există modele și – ca să dau un exemplu simplu de înțeles pentru toată lumea – profesorul valoros este acela care se va bucura de reușitele copiilor pe care i-a păstorit și mult după ce ei au terminat școala. Și nu doar de cei ce ajung în juriu la “Vocea României”, ci de cei ce ajung ceea ce numim, îndeobște, Oameni.