Diana (Ursachi) Neacșu: Mi-au plăcut enorm pragmatismul și responsabilitatea pe care le deprinzi în sistemul de învățământ american

By October 30, 2017Visurile lor

Diana (Ursachi) Neacșu, consilier în carieră Guidecademy, este de profesie jurnalist. Are peste 14 ani de experiență profesională în comunicare, strategie de afaceri și mobilizarea resurselor umane. A lucrat atât în mediul privat, cât și în sectorul public și non-profit, pentru organizații din Europa și America de Nord. Și-a luat licența, în 2006, la Universitatea din București, iar în același an a plecat la Budapesta să facă un masterat în Politici Publice. A beneficiat de bursele Soros, Fulbright, a Guvernului Romaniei și a Asociației Naționale a Femeilor Manager din SUA (NAWMBA) pentru a-ți continua studiile în străinătate. În 2010, a absolvit Magna Cum Laudae programul de MBA al unei universități aflate pe locul 23 în lume – Willamette. Este membră a Rețelei Internationale de Absolvenți Fulbright, precum și a societăților onorifice Beta Gamma Sigma si Pi Alpha Alpha, societăți internaționale care onorează absolvenții de top din domeniul managementului.

În cadrul campaniei „Unde ar fi fost #visurile tale astăzi”, Diana Neacșu a vorbit despre sistemele de educație prin care a trecut, dar și despre schimbările care trebuie făcute în școala românească.

Ce materii ți-au plăcut cel mai mult în școală?

Am studiat atât în România cât și în Ungaria și în Statele Unite iar experiențele au fost diferite. Faptul că am urmat cursuri universitare în toate cele trei țări mi-a permis să compar mere cu mere, nu mere cu pere sau cu portocale, așa cum ar fi fost dacă urmam fiecare dintre cele 3 cicluri de studiu (primar, liceal, universitar) în câte-o altă țară. Ceea ce mi-a plăcut enorm în sistemul de învățământ american a fost pragmatismul și responsabilitatea pe care ori le deprinzi, ori abandonezi școala. Mai toate cunoștințele pe care le-am asimilat pe parcursul masteratului în Managementul Afacerilor, Organizațiilor Guvernamentale și Non-Profit au venit la pachet cu studii de caz, adică situații reale sau ca-și-reale, în care studenții trebuia să ia decizii pe bază informațiilor din acele documente și a lecturilor obligatorii făcute pe cont propriu acasă și discutate la clasă. Nu mi s-a inoculat niciodată “soluția magică, corectă” de către vreun profesor, dimpotrivă, m-am simțit încurajată să caut alternative la ceea ce părea a fi soluția standard. Și n-a trebuit să memorez niciodată mai mult de câteva formule – nici nu se punea problemă de pasaje întregi sau capitole; era absolut inutil să fac asta pentru că oricum examenele scrise erau în general “cu cărțile pe masă” și constau în studii de caz la care trebuia să propunem soluții nu să venim cu teoria învățată de acasă. Am avut, în SUA, studii de caz care abordau companii mari din România, sau companii internaționale care se aflau pe val în acel moment, precum Apple, pe care era fascinant să le studiezi. La cursul de Finanțe nu am “vorbit discuții” ci am luat notă pe modul în care am folosit cunoștințele de la clasă în tranzacțiile bursiere pe care le făceam într-un software conectat la Bursa din New York, ce simula evoluția bursei în timp real! La cursul de antreprenoriat trebuia ca studenții să propună o strategie de business pentru a rezolva o problemă a unei companii reale, care își arătase interesul să colaboreze cu universitatea pentru a o rezolva. Cum ar veni, compania primea consultanță gratis, iar studenții învățau cum să se descurce în situații reale, inclusiv cum să respecte confidențialitatea informațiilor încredințate de respectiva companie.  Aș putea povesti încă multe lucruri, care m-au fascinat și pe care le țin minte și acum, la aproape 10 ani de când am pus prima data piciorul la școală în SUA, însă voi mai aminti doar de cursul avansat de Antreprenoriat în care trebuia să construiești o afacere de la 0, cu date reale, din piață, și să o propui spre finanțare unor investitori reali, care erau invitați de Universitate într-o anumită zi pe an să participe la prezentările acestor idei de afaceri. Unii dintre colegii mei și-au lansat în acest fel afacerile iar unul dintre ei este în prezent cel mai cunoscut distribuitor de produse de panificație fără gluten pe coasta de vest a SUA. O mare parte dintre aceste ‘epifanii’ se aplică și studiilor din Ungaria, pe care le-am urmat la o facultate înregistrată în New York (Central European University) și care predă în stil american.

Întorcându-ne în România, la cursurile urmate în școala generală și în liceu, mi-au plăcut materiile pe care profesorul se străduia să le facă nu doar accesibile, ci și interesante. Din acest motiv mi-a plăcut biologia în clasele V-VIII dar nu și în liceu, atunci când am schimbat colectivul de profesori, tot la fel cum am prins drag de limba și literatura română abia în liceu. Pe de altă parte profesorii de limba engleză au fost excepționali atât în școala generală cât și în liceu, dovadă că am putut studia exclusiv în engleză la masteratele pe care le-am urmat în străinătate.

Așa că, revenind de unde pornisem, mi-a plăcut enorm studiul managementului, la fel cum mi-au plăcut, punctual,și câteva materii din școala generală sau în liceu. La facultate în România mi-a plăcut partea practică ce era, din păcate puțină; adică scrierea comunicatelor de presă, a articolelor de presă sau analiza modului în care au ales jurnaliștii de la “ziarele mari” să relateze unele evenimente.

 

Cum te-au influențat profesorii în alegerile ulterioare?

Prin propriul exemplu. Cei care mă cunosc mai îndeaproape s-au săturat probabil să audă de câte ori am dat ca exemplu anumiți profesori de la MBA din SUA pentru simplul motiv că acei oameni emanau prin toți porii cunoaștere, inteligență, generozitate și disponibilitate. Ce merită subliniat este și faptul că, la universitățile private din SUA, unde plătești o mică avere pentru a participa la cursuri (asta ne-garantând însă și obținerea automată a diplomei!) profesorii sunt evaluați de elevi după încheierea fiecărui curs. Dacă evaluările sunt preponderant negative, profesorul este invitat de către facultate să predea în altă parte. Universitățile au înțeles, acolo, că dacă percep taxe școlare trebuie să ofere ceva valoros studenților în schimbul acelor bani.

 

Cum ai fi vrut să fie predate materiile care nu te-au preocupat?

Într-un mod care să arate clar legătură dintre cunoștințele studiate și aplicabilitatea sau nevoia aplicării lor în viață reală, la nivelul de înțelegere al tinerilor din clasă respectivă. E trist că spun asta dar nu îmi amintesc mare lucru din matematica sau fizica predate în școala generală și liceu iar motivul este exact cel explicat mai sus: lipsa pragmatismului în selectarea noțiunilor ce trebuie predate și în procesul de predare.

 

Cum te-au inspirat profesorii să fii mai bun, să aspiri la mai mult, cum ți-au deschis orizontul? Ai avut profesori care ți-au stimulat încrederea în sine?

Așa cum spuneam și puțin mai sus, profesorii m-au încurajat să aspir spre mai bine prin propriul exemplu. Din fericire am avut suficiente exemple. Aș vrea să amintesc aici sprijinul enorm pe care l-am primit din partea bunicii mele, învățătoare la sat, care își dezvoltase un întreg “arsenal” de metode pentru a stârni interesului elevilor pentru noțiunile care trebuiau aprofundate. Îmi amintesc și acum cartoanele cu ilustrații sugestive pe care ea pictase flori, animale și obiecte care începeau cu o anumită literă, care era la rândul ei caligrafiată frumos pe acel carton. Așa am învățat literele și, apoi, să citesc la 5-6 ani.

 

Dacă ar fi să schimbi ceva acum, ce ai schimba în educația din România?

Primul pas ar fi să stimulez resursele umane din învățământ în modul în care acest lucru se face în mediul privat, adică: salarizare în funcție de performanță-nu doar de senioritate – și în funcție de dificultățile depășite (un profesor trebuie stimulat suplimentar pentru a preda în mediul rural sau în alte medii dezavantajate). Altfel, dacă recompensăm doar senioritatea, cum poate fi încurajat un profesor să iasă din zona de confort în care e obișnuit să-și pregătească lecțiile și să predea? Au apărut atâtea informații noi referitoare la modul cum învață elevii și cum poți face un curs mai atractiv, încât e imperios ca unii profesori să-și adapteze abordarea în funcție de aceste cunoștințe. Iar cât de bine vor face acest lucru va fi decisiv pentru profesor atunci când va fi evaluat (cel puțin anual!), de către persoane special pregătite pentru asta, în vederea stabilirii nivelului de performanță atins.

Al doilea pas ar fi echiparea laboratoarelor cu ceea ce este necesar pentru a studia științele în laborator, nu teoretic, doar de pe manual. Pentru că și la locul de muncă pe care îl vor ocupă în viitor elevii ce studiază aceste materii, activitatea nu se va face teoretic ci practic. Așa merg lucrurile în economie.

Al treilea pas ar fi implicarea comunității în soartă școlii din perimetrul respectiv. Atunci când ești direct implicat în alegerea, stimularea și evaluarea profesorilor din școala din cartierul/satul tău, când poți decide către ce școală merg banii din impozitul tău pe venit, atunci poți spune că ești nu doar “cotizant”, ci și “beneficiar cu drepturi egale” în stabilirea calității serviciului pe care vrei să îl primești în schimbul acelor bani. În fond, nu așa stau lucrurile pentru orice serviciu din sectorul privat pe care alegi să îl plătești? Școala privată americană, despre care vorbesc mai sus, la fel și școlile și grădinițe private de la noi arată că acest mecanism funcționează-cu mențiunea că în aceste cazuri taxele școlare nu sunt plătite din impozite ci din buzunarul celui care vrea să studieze acolo. Dacă ar fi întrebați dacă doresc să își direcționeze impozitul aferent serviciilor de educație către școală/grădiniță private la care studiază propriul copil, mulți părinți ar spune da, fără ezitare.

Da, există aspecte care trebuie clarificate de la început atunci când părintele vine în contact cu profesorul și are anumite așteptări de la acesta, pentru că nu tot ceea ce crede părintele că e util este într-adevăr benefic copilului. Însă cei doi trebuie să se întâlnească la mijloc; nu e normal ca profesorul să trebuiască să decidă singur cum să predea. Nici nu e corect față de el să fie încărcat cu atâta responsabilitate fără să fie ajutat în acest demers, iar aici ar trebui să intervină autoritățile publice prin “know-how-ul pe care ar trebui să-l ofere”, și prin care ar trebui să acționeze că niște mediatori între cerințele părinților și abilitățile și cunoștințele profesorului.

Al patrulea pas vizează o recomandare care ar trebui gândită și propusă cu delicatețe atât cadrelor didactice cât și autorităților relevante, pentru că avem mari prejudecăți cu privire la acest subiect, spre deosebire de alte țări: evaluarea psihologică periodică a celor care intră în contact cu copiii și existența unui număr suficient de consilieri pentru elevi și profesori în școală. Consider că nu este cazul să justific aceste necesități. Amintesc doar că, tinerii fericiți devin adulți fericiți, care își pot îndeplini mult mai bine rolul în societate decât adulții care au învățat doar că “sunt incapabili, inutili, insuficient de buni și fără păreri care să conteze”.