Andreea Vasile, despre profesorul care i-a schimbat viața: Dacă n-ar fi existat, n-ar mai fi existat nici căutarea continuă, nici nevoia de cunoaștere

By July 27, 2017Visurile lor

Actrița Andreea Vasile povestește despre ce a însemnat pentru o fetiță dintr-un liceu de provincie întâlnirea cu un profesor rar, care știa să își transforme elevii în eroi căutători ai propriului destin. Și vorbește despre una dintre cele mai importante lecții pe care le poate deprinde un copil în școală: să învețe să pună întrebări.

 

Destinele noastre sunt țesute din aceleași fire cu care sunt cusute întâlnirile din viața noastră. Tocmai de asta cred în importanța fiecărei întâlniri.

Fiecare poveste începe cu „a fost odată, demult”. Așa că păstrez registrul și o să vă spun că a fost odată, demult, un profesor dintr-un liceu de provincie, pe numele lui Ion Predescu. Profesor de limba și literatura română. Ei bine, acest profesor se întâlnește cu o fetiță de 14-15 ani și la primul lor curs îi povestește de Angelius Silesius (fetița în cauza nu știa mai nimic, se pregătea să devină handbalistă, fiind și ea dintr-un oraș mic de provincie în care toate fetițele visau să ajungă sportive de elită.

Fetița a plecat complet derutată și descumpănită după primul curs pentru că profesorul îi spuse că „Trandafirul nu întreabă: De ce?, el înflorește pentru că înflorește și nu ține cont de el însuși sau dacă cineva îl privește”. Și, mai presus de toate, a simțit că e o mare ignorantă pentru că își dădea seamă că știa atât de puțin, că în jurul ei pluteau atât de multe cărți de care habar n-avea, atâtea povești pe care nu le cunoștea. Pentru prima data cineva reușea să-i spună niște povești și să-i stârnească curiozitatea.

La al doilea curs profesorul i-a vorbit despre similaritățile dintre „Crimă și pedeapsă” și „Divina Comedie” și cum ochii lui Beatrice și prezența Soniei sunt călăuze care purifică și netezesc calea celor doi protagoniști, despre puterea iubirii lor care „pune în mișcare cerul și stelele”. Fetița habar n-avea despre toate astea, dar pentru că poveștile spuse de profesor erau atât de amețitor de frumoase, s-a apucat să citească. Și să descopere. Și să gândească. Cu mintea ei, nu să învețe papagalicește, nu să reproducă niște comentarii obosite și ultra folosite. A învățat să chestioneze, să analizeze. Și, cel mai important în toți anii petrecuți lângă profesorul care-i schimba lent, dar extrem de precis traseul vieții, a învățat să pună întrebări. La cursurile următoare, profesorul i-a vorbit despre teatru și cinematografie. Și, din când în când, profesorul avea grijă să mai strecoare câte un nume; Toma d’Aquino sau Hume. Fetița nu mai înțelegea nimic, dar încerca să se lupte cu propria-i ignoranță și mărginire și atunci începea să caute. Domnul profesor Ion Predescu își învăța elevii să gândească, le introducea un nou sistem de valori și le deslușea noi înțelesuri și sensuri. Punea pasiune în tot ce spunea, era blând și bun, notele nu contau deloc și își iubea elevii.

Și mai avea un secret, știa că, în povești, eroii fac ce vor ei și își transforma ușor elevii în căutători ai propriului destin. Nu știu cum ar fi fost viața mea fără această întâlnire, dar știu că dacă  n-ar fi existat, n-ar mai fi existat nici căutarea continuă, nici curiozitatea, nici nevoia de cunoaștere și nici meseria pe care am ales-o în urma nenumăratelor căutări. Și pentru asta îi mulțumesc profesorului meu.